Finantarea invatamantului superior - un model european?

In primul rand, cred ca trebuie facuta distinctie intre scopurile educatiei superioare per se si respectiv scopurile finantarii invatamantului universitar si post universitar. Prin prima delimitare, ma refer mai mult la rolul economic:
- pentru a avea o crestere economica sustenabila, ai nevoie un sector educational tertiar cat mai mare, de inalta calitate, si flexibil la desele schimbari din mediul extern; prin urmare, e nevoie de masuri care sa incurajeze cresterea proportiei populatiei cu o calificare inalta. Finantarea studiilor prin impunerea unui prag accesibil e desigur o posibila masura (ajunc si ale UE imediat :-)). Atragerea creierelor din afara UE ar fi alta, dar prima pare mai benefica pe termen lung si probabil ca intr-o oarecare masura o implica pe a doua pe principiul "cu cat e mai performant sistemul educational superior, cu atat e mai atractiv" (tinand constante alte variabile, cum ar fi legislatia privind migratia fortei de munca etc)
- dar sistemul educational tertiar trebuie sa promoveze si obiective distributionale si de incluziune sociala, i.e. sistemul trebuie sa fie cat mai cuprinzator in ceea ce priveste membership-ul. Aceasta dimensiune sustine primul obiectiv enuntat, al cresterii economice, dar intrebarea e: cat de flexibil trebuie sa fie sistemul de finantare pentru a asigura access cat mai mare in sistem? Desigur, o cota maximala - in functie de cuantum - poate sa fie mai mult si mai putin restrictiva. Dar cum condiitile din sistemele educationale ale tarile membre UE sunt atat de variate, armonizarea lor e dificila si un proces de lunga durata (da, e dezirabil cred). Daca UE ar trebui sa propuna un prag? Da, sigur, in masura in care cuantumul propus e suficient de flexibil pentru a fi Pareto-eficient, i.e. de a suplini cele doua obiective enuntate mai sus fara ca vreunul sa aiba de 'castigat' in dauna celuilalt.

Multumesc mult pentre acest raspuns elaborat. Sunt de acord cu tine in ceea ce piveste standardele diferite din invatamantul superior al diferitelor tari europene. As adauga, de asemenea, diferitele standarde de viata si mai ales diferitele culturi si traditii in ceea ce priveste gradul de implicare a statului in viata privata a indivizilor. Esping Andersen distinge intre "trei lumi ale statului providenta", distingind intre statele liberale, social-democrate si conservator-coorporatiste. Este clar ca in statele social-democrate, precum Suedia sau Finlanda, o finantare publica a invatamantului superior pare normala. La fel si in tarile coorporatiste, precum Franta, unde invatamantul superior nu este costisitor, cu exceptia scolilor de elite asa numitele "grandes écoles" - caci sistemul reproduce clasele sociale deci se presupune ca elitele pot sa plateasca o buna educatie care apoi va asigura locul in societate odraslelor lor. Mai putin probabila este o astfel de finantare a invatamantului superior de catre stat in tarile liberale, dintre care Anglia face figura de model in Europa. Aici invatamantul superior este vazut ca o investitie in propriul viitor

La final, as adauga un al treilea element la ceea ce ai spus deja tu : si anume posibilitatea oferirii de impruturi in tarile in care cotul educatiei superioare este ridicat. Este, ai ghicit, modelul englez. Mi se pare just deoarece responsabilizeaza studentii (in alte tari europene precum Spania sau Italia acestia petrec prea mult timp pe bancile facultatii) si in acelasi timp ofera posibilitatea unor studii superioare si celor lipsiti de mijloace. Revenind la statistica de la care am pornit, care arata ca absolventii invatamantului superior au de doua ori mai putine sanse de a fii someri decat restul populatiei si in general au venituri mult mai mari, ei vor avea apoi mijloacele sa plateasca aceste imprumuturi, cu conditia clara ca rata de dobanda sa fie una nu foarte ridicata. Ce crezi despre aceasta metoda?

Buna, si felicitari pentru dezbatere! Voi veni si eu cu o parere un pic sceptica referitoare la cresterea cheltuielilor educationale publice.

Daca studiile arata ca exista o corelatie intre educatia universitara si employment sau intre educatie si venit, asta nu inseamna ca daca societatea isi educa toti cetatenii vor deveni cu totii mai bogati. Acea corelatie intre doi parametri nu inseamna neaparat cauzalitate, ci poate insemna faptul ca un al treilea parametru ii determina pe primii doi. In acest caz, ca aptitudinile personale - ambitie, inteligenta, munca - sunt cele care ii fac pe oamenii sa urmeze studii universitare, si ii fac si sa aiba venituri mari si sa isi gaseasca usor un loc de munca dupa aceea.

In acest caz, cresterea cheltuielilor publice pentru educarea unui numar mai mare de tineri nu ar duce neaparat la scaderea somajului, ci ar putea crea someri "de lux", cu ani de educatie universitara in care statul a investit destul de multi bani.

De aceea, eu propun un sistem asemanator cu cel englez (in care educatia de Bachelor este oricum subventionata, iar taxele de scolarizare sunt plafonate). Sistemul englez, dupa cum a subliniat si Alina, stimuleaza responsabilitatea personala pentru propriul viitor, si nu ii incurajeaza pe tineri sa ramana studenti ani de-a randul fara sa absolveasca. Inclusiv prin sistemul de loan-uri.